Ca să nu fiu acuzată că am obsesii legate de anumite persoane (nu am, mă preocupă principiile, atitudinile și fenomenele, nu persoanele ca atare), mă grăbesc să-mi exprim acordul față de analiza pe care Sebastian Lăzăroiu a postat-o duminică pe FB în legătură cu scandalul “Jobbik”, pe care l-a catalogat o construcție mediatică „vizibilă chiar și pentru amatori” și l-a rezumat după cum urmează: „Niste extremiști de la Budapesta fac declarații de prost gust la o tabără de vară. MAE reacționează de parcă Ungaria ar fi declarat război României. Un deputat USL specializat în “vadimisme” cere ca liderul Jobbik să fie declarat persona non grata. MAE îi raspunde lui Diaconu că nu se poate (!!!!). E ca în desene animate.” În sfârșit, domnul Lăzăroiu diagnostichează corect toată vânzoleala mediatică drept o diversiune menită să distragă atenția de la „noile măsuri fiscale, CFR Marfă și alte teme grele pe agenda guvernului aflat în vacanță…”
Ceea ce înțeleg mai greu este cum de reacția președintelui Băsescu a ignorat total analiza pertinentă a consilierului său și a avut accente atât de dure nu numai la adresa partidului Jobbik (care nu merita atenția unui șef de stat, fiind în opoziție), sau împotriva exagerărilor disperate ale lui Laszlo Tökes (care nu ar intra în Parlament dacă ar candida, atât de redus este sprijinul său), ci a înseși Ungariei, pe care a declarat-o „focar de instabilitate” și, indirect, țintă a unei campanii românești de „leadership”. Se înțelege oare prin Ungaria și guvernul ei? Același guvern al cărui șef, Viktor Orban, le-a dat instrucțiuni clare anul trecut maghiarilor să nu participe la referendumul de suspendare, ceea ce a contribuit la diminuarea prezenței totale și indirect la salvarea mandatului domnului Băsescu și a stabilității României? Căci maghiarii l-au ascultat atunci pe Viktor Orban, nu pe Kelemen Hunor, care votase pentru suspendare.
O să mi se spună că politica este o femeie ușoară și că acum este vorba de interesul național, etc., etc., iar eu o să întreb cum de am reușit să trăim în bună pace cu Ungaria, fiind chiar susținuți de ea în vederea aderării, în ciuda atacurilor de tip Jobbik pe care timp de peste două decenii le-a lansat PRM în sens invers. Bineînțeles că acest lucru a fost posibil pentru că liderii celor două țări au ignorat extremismul pierzător de suflet și au acționat ca ființe raționale, în spirit european, acceptând că extremiști au existat și vor exista în ambele țări, dar că ei nu pot fi executați pentru declarațiile lor, oricât ar fi de supărătoare, și nici nu trebuie luați în seamă atâta vreme cât sunt în minoritate și retorica lor este fără consecințe.
Mai mult, pusă în contextul excelent descris de Anca Cernea pe În Linie Dreaptă, Jobbik este asociat mai puțin cu guvernul de la Budapesta, care a și răspuns calm la toate acuzațiile aruncate în direcția sa, cât cu Mișcarea pentru Eurasia, gândită și moșită la Moscova de ideologul lui Putin, Aleksandr Dughin, „care a amestecat într-o singură teorie bolşevismul, nazismul, ortodoxia rusă şi gnostico-păgânismul”. Cam sinistră tovărășie și mult mai amenințătoare. Să nu fi știut președintele Băsescu nimic despre ea? Mă îndoiesc, este prea bine informat. Mai degrabă cred că a prevalat tentația unor puncte obținute ușor, căci retorica anti-maghiară vinde bine.
Aștept acum să văd și eu ce se va întreprinde anul viitor, în conformitate cu legislația europeană, împotriva taberelor de vară de la Tușnad și din alte părți și, mai ales, cu cât va crește prestigiul României pe plan internațional, de pe urma exacerbării tensiunilor interetnice. Probabil că nu se va întâmpla însă nimic, și totul va fi pus ulterior pe seama a ceea ce în Anglia se numește „the silly season”, adică lunile de vară când nu se întâmplă prea multe și presa se ocupă de prostii.
În final, cred că Gabor Vona, liderul Jobbik, se miră și el de ecoul elucubrațiilor sale, de cât de ușor și-a atins ținta de a crea tensiuni în relațiile dintre București și Budapesta. De altfel, este un lucru știut că pretutindeni teroriștii mizează pe atenția mediatică pentru a se legitima. Iată, le-am oferit-o pe tavă, căci la noi, pe plaiurile mioritice, „the silly season” este un fenomen mult mai serios și deloc trecător.
